Oksana Vlasenko, o tânără din Kiev, s-a stabilit la Chișinău de mai bine de patru luni. Este voluntară ONU și lucrează în cadrul inițiativei „Primarii pentru Creștere Economică”, implementată de PNUD și finanțată de Uniunea Europeană. Funcția sa este de a coordona asistența refugiaților și comunităților-gazdă.

Despre ce face acum în Moldova și ce crede despre oportunitățile pe care le oferă munca într-o organizație internațională, aflați în interviul de mai jos.

Ce înseamnă PNUD pentru tine?

E genul de loc de muncă la care nu lucrezi doar pentru bani, ci și pentru a schimba măcar un pic viața oamenilor. Eu sunt conștientă că un singur om nu poate face multe, dar sunt convinsă că schimbările încep cu fiecare dintre noi. Acest lucru e mult mai ușor de făcut atunci când ești parte a unei echipe de profesioniști, care au valori comune. Sunt o norocoasă pentru că, atât în Republica Moldova, cât și în Ucraina, am niște colegi tare progresiști care m-au ajutat și pe mine să îmi schimb mentalitatea.

Când am început munca la PNUD Moldova, credeam că totul va fi conform planului, cu pași concreți, gata de pus în practică. Pe parcurs, s-a dovedit că lucrurile sunt mai complexe decât par la prima vedere. Fiind implicată într-un proiect care testează abordări inovative la rezolvarea problemelor cu care se confruntă orașele, e nevoie de o schimbare de abordare și de perspectivă. Ca să convingem beneficiarii să acționeze în alt mod decât sunt obișnuiți, e nevoie în primul rând să avem o viziune comună a echipei de proiect și o mentalitate care este deschisă la schimbări.

Unde erai când a început războiul? Cum a fost plecarea din Ucraina?

Am plecat din Kiev la o săptămână după ce a izbucnit războiul. Ca toată lumea, speram că acesta se va termina destul de repede. La Kiev am petrecut două zile într-un subsol, care cu greu putea fi numit adăpost, deoarece nu avea ventilare și echipare adecvate. Împreună cu o prietenă am decis să plecăm cu trenul, ca să ajungem mai repede la destinație. Trenul a venit, în cele din urmă, și am plecat la Lviv. Am mers într-un compartiment în care erau înghesuite 12 persoane, erau copii mici, animale de companie. Chiar dacă nu aveai ce respira, oamenii erau mulțumiți că pot pleca, sperând că în altă parte vor fi în siguranță. Nu îmi era frică pentru mine, dar pentru oamenii care erau cu copii mici. În gara în care am ajuns era un frig insuportabil, era extrem de multă lume, transport nu era.

Mai târziu am ajuns în Croația, unde am lucrat câteva luni de la distanță. În prima lună toată familia mea era pe teritoriu ocupat de forțele armate ruse nu am avut nicio legătură cu ei. A fost cea mai groaznică lună din viața mea. După eliberarea teritoriului de sub ocupație, mă gândeam cum să-mi iau părinții și sora cu mine în străinătate, dar de fiecare dată au refuzat să plece de acasă. Tatăl meu are grijă de bunicul care anul acesta împlinește 103 ani și mutarea este o amenințare directă pentru sănătatea lui, la fel ca și pentru bunica mea.

Ulterior am aflat că există posibilitatea să particip la un concurs de angajare anunțat de PNUD Moldova, care căuta voluntari ONU.

Ce amintiri ai din prima zi de muncă la oficiul din Chișinău?

Colegii mei din oficiu sunt niște oameni extraordinari și din acest motiv rămân și până acum principalul meu cerc de comunicare de la Chișinău.

M-au întâlnit cu îmbrățișări, nu am avut parte de o întâlnire atât de caldă cred că niciodată în viață, asta dacă vorbim de mediul din afara familiei. Mă întreabă mereu ce noutăți am de la familie, dacă am nevoie de ajutor.

Când am văzut cum m-au primit, mă gândeam dacă nu cumva am parte de așa un tratament din empatie, dar pe parcurs m-am convins că așa sunt ei mereu - deschiși, buni și săritori la nevoie. Și m-am mai convins că e un specific al vostru al moldovenilor – sunteți buni și empatici. Sigur că sunt o norocoasă. În primul rând, nu toți refugiații au un serviciu și mai ales nu toți au șansa să lucreze într-o echipă ca a mea, să aibă parte de atâta susținere.

Care e misiunea ta în cadrul inițiativei „Primarii pentru Creștere Economică” (M4EG)?

Inițiativa susține orașele și alte localități să implementeze proiecte inovative la nivel local. Când s-a început războiul, atât în Ucraina, cât și în Republica Moldova a apărut necesitatea de a reformata proiectul și de a adăuga o nouă componentă care să susțină autoritățile locale în gestionarea fluxului de refugiați și a persoanelor intern strămutate. La prima etapă au fost evaluate necesitățile localităților care au primit cel mai mare număr de refugiați și persoane strămutate intern și au fost procurate bunurile de care aveau nevoie – tehnică de uz casnic, mobilă, echipament pentru a se conecta la Internet și a accesa servicii digitale, truse medicale de prim ajutor etc. Ulterior, s-a constatat că în fiecare localitate care este parte a inițiativei este nevoie de o persoană care să coordoneze ajutorul care le este acordat refugiaților. Astfel, am decis că vom angaja 15 persoane, câte unul în fiecare primărie, iar la Bălți vor fi doi asemenea specialiști.

În perioada următoare vom organiza cursuri de română nu doar pentru refugiații ucraineni, dar și pentru rezidenții care nu cunosc limba de stat. Vom desfășura instruiri în domeniul IT (contabilitate, design grafic, managementul datelor, bazele IT) pentru refugiatele ucrainene. Pentru a asigura acces mai bun la Internet, în localitățile beneficiare vor fi instalate zone WiFi, astfel ca femeile refugiate să poată lucra, iar copiii să poată frecventa on-line lecțiile.

Totodată, am anunțat un concurs de granturi pentru localitățile-gazdă parte ale inițiativei M4EG, în cadrul unui program de răspuns și recuperare.

Activitatea pe care o ai la PNUD presupune multe deplasări în teritoriu. Cât de des întâlnești conaționali de-ai tăi? Ce spun ei? Câți au reușit să se integreze?

Eu consider că orice persoană care vrea să lucreze neapărat va găsi de lucru. Cel mai greu le vine femeilor cu copii mici, celelalte se descurcă mai bine. Chiar în prima lună de aflare aici, în Moldova, am întâlnit o femeie din Vinița, mamă a doi copii. M-am bucurat enorm să aflu că și-a găsit de lucru într-o organizație internațională, ajută refugiații. Am văzut mult entuziasm, bucuria unui om care face ceea ce poate pentru a-i ajuta pe alții.

Există și oameni care au fost copleșiți de această situație, pentru că războiul ne-a dat viața peste cap. Îi înțeleg perfect. Primele două luni încercam să găsesc refugiu în lucru, pentru a-mi distrage atenția de la gândurile despre război, dar reușeam cu greu să mă concentrez, incertitudinea îți paralizează voința. Nu toți au aici prieteni sau rude, comunități care să îi susțină.

În Bălți am întâlnit o femeie din Harkiv care își dorea foarte mult să muncească, dar nu avea posibilitatea pentru că trebuia să aibă grijă de copilul său, care e încă foarte mic. Nu avea cu cine îl lăsa pentru că era singură în Moldova, nu avea pe nimeni care să o poată ajuta. Altă femeie, contabilă, din Odessa, a spus că vrea să se reprofileze și să devină cosmetologă. S-a înscris la cursuri și a decis că așa se va putea angaja mai repede. Ei îi este mai ușor pentru că băiatul ei are deja 15 ani, merge la școală.